De ce alergăm?

Mai înainte de a ajunge la întrebare, să ne oprim la o mirare. Sunt curios de unde înclinaţia - pasiunea, fixaţia sau chiar obsesia - pentru politică. Sigur, este dreptul şi, uneori, chiar datoria oricui să se intereseze de politică. Unii o fac chiar la modul profesional, academic. Dar sunt nelămurit în privinţa altora. Săptămână de săptămână - dacă nu cumva zi de zi - scriu ce cred ei despre X sau despre Y. De unde în-dâr-jirea asta? Ce o fi aşa de interesant să pân-deşti, în fiecare seară, aceeaşi oameni? Să tragi de mânecă publicul şi să îi spui, în esenţă, aceleaşi lucruri?

Dacă aflaţi, vă rog să îmi spuneţi şi mie. Iar până atunci am să vă spun opinia mea cu privire la ceva, cred, cu adevărat interesant.

De ce alergăm? Nu, nu mă refer la un motiv sau la altul, luate izolat. Alergăm după autobuz, alergăm după "cai-verzi-pe-pereţi" etc. Eu mă refer la actul de a alerga, în general.

Nu sunt antropolog, însă urmăresc cu interes, atât cât pot, această ştiinţă. Ea ne dezvăluie adesea lucruri extrem de profunde despre noi înşine şi despre societatea în care trăim. Iar una dintre cele mai interesante ipoteze din ultimul timp este aceea a "vânătorii persistente".

De ce aleargă oamenii? Conform acestei ipoteze, capacitatea noastră de a alerga este o trăsătură selectată în negura timpurilor, în perioada de formare a speciei omeneşti. Hominizii au învăţat să alerge într-un fel deosebit de alte creaturi. Ei alergau, pe două picioare, diferite animale, până ce acestea cedau epuizate.

Noi suntem obişnuiţi să privim omul ca pe o fiinţă slabă de la Natură. Credem că ceea ce ne deosebeşte de alte animale este doar raţiunea, cu tot ce decurge de aici: educaţie (atâta câtă este) etc. Mai credem că, fizic vorbind, animalele sunt în toate privinţele mai bine adaptate. Nu avem nici blană precum ursul polar, nici nas precum câinele şi nici gheare precum tigrul.

Dar ipoteza alegării persistente pare, dacă o înţeleg bine, să pună sub semnul întrebării această perspectivă. Omul ar avea o adaptare naturală extrem de ciudată, care îi dă un avantaj evoluţionar. El nu poate să se măsoare cu o gazelă în viteza sprintului şi nici cu un cal pe distanţe lungi. Dar pe distanţe foarte lungi, extreme?

Teoria vânătorii persistente atrage atenţia asupra unor caracteristici aparte ale oamenilor. Merg şi aleargă în poziţie bipedă. Au o conformaţie aparte a muşchilor picioarelor. Şi, mai cu seamă, pot transpira. Acest lucru înseamnă că pot alerga, chiar dacă cu o viteză redusă faţă de a celorlalte animale, pe distanţe foarte lungi, în timpul zilei, eventual chiar în soare. O antilopă, desigur, aleargă mai repede decât un grup de oameni care doresc să o prindă. Însă aceştia o pot ajunge din urmă. În cele din urmă, animalul va pierde partida, cu un grup de alergători adaptaţi pentru distanţe extrem de lungi. La limită, animalul întră în şoc termic.

Dacă ipoteza aceasta este adevărată, atunci înseamnă că ar trebuie să reconsiderăm întrucâtva locul nostru în Natură. Noi suntem, acum, crea-turi ale Confortului. Suntem înconjuraţi de maşini care ne duc dintr-un loc în altul. Numim acest lucru "Progres".

Dar ce am pierdut în această goană spre Progres? Pentru că unele cos-turi există. Priviţi cerul înstelat. Unele dintre stelele pe care înaintaşii noştri le vedeau pentru noi sunt, acum, invizibile cu ochiul liber, datorită smogului şi poluării cu lumină din oraşele moderne.

Sigur, se poate răspunde că, în fond, noi nu privim stelele doar cu ochiul liber. Pentru asta avem telescopul. Corect. Dar câţi oameni îşi mai aduc aminte să privească fotografiile făcute de aceste extraordinare dispozitive?

Iată un paradox al timpurilor noas-tre. Niciodată societatea nu a fost atât de dependentă de ştiinţă. Niciodată vieţile noastre nu au fost mai mediate de tehnologie. Şi totuşi ca niciodată destui dintre semenii noştri au renunţat să îşi mai pună întrebări fundamentale. Atât despre Natură, cât şi despre Tehnică. Pentru unii, Natura a devenit doar ceva zărit pe geamul telefericului, iar Tehnica o sumă de butoane.

De ce alergăm? Poate pentru că este ceva acolo, o chemare, înscrisă în codul nostru.

Mă întreb dacă alergarea aceea primordială era a unui om singur sau a unui grup. Oricum, trebuie să fi fost un spectacol impresionant, chiar într-o savană care de mult nu mai era impresionată de nimic.

Eu cred că, dacă ipoteza vânătorii persistente este adevărată, atunci oamenii trebuie să fi alergat în grup. O cursă de ore sau de zile întregi prin savană, în urmărirea unui animal epuizat, trebuie să fi intersectat terenurile de vânătoare ale mai multor carnivore mari. Nu cred că un individ solitar ar fi avut şanse. Ar fi devenit el însuşi cel urmărit.

Este ceva mişcător să te gândeşti cum trebuie să fie arătat atunci primele forme de solidaritate între oameni. O solidaritate aspră, elementară, răbdătoare dincolo de limitele cunoscute până atunci, cu puţine cuvinte. Aş vrea să cred că suntem făcuţi să alegăm până departe, foarte departe.