Moment critic

Regimul politic inaugurat prin Constituţia din 1991 - un regim semiprezidenţial atenuat - a intrat, în ultima lună, într-o fază de criză acută. Odată cu refuzul guvernului de a se coordona cu preşedintele în probleme de politică internaţională, criza instituţională a fost impulsionată şi evoluează spre un moment critic. Dar care este scopul?

Seria de decizii de politică externă care au afectat deja relaţiile României cu Uniunea Europeană şi care au folosit ca declanşator politica externă europeană faţă de Israel dau seama despre o intenţie. Dar care este aceasta? Ocolirea cu premeditare a oricărei coordonări cu preşedintele nu este un simplu accident de parcurs, ci urmăreşte atingerea unui punct culminant. Criza instituţională a atins un nivel fără precedent în actualul regim politic, deşi au existat suficiente momente dificile. Nici în iunie 2012, când Victor Ponta, proaspăt prim ministru, a participat la o reuniune a Consiliului european, nici în aprilie 2007 sau iulie 2012, când a fost suspendat preşedintele Traian Băsescu, prerogativele prezidenţiale nu au fost puse într-un asemenea mod sub semnul întrebării. Arhitectura instituţională a României, aşa cum a funcţionat după 1991, în care preşedintele - chiar în situaţii de coabitare - era deţinătorul puterilor regaliene ale statului pare să nu mai funcţioneze. Ori, încercarea de a transforma regimul semiprezidenţial într-unul aşa-zis parlamentar - la care, dacă ne luăm după unele zvonuri din presă, se pare că va contribui şi Curtea Constituţională prin decizia amânată pentru 30 mai privind dreptul de veto prezidenţial - riscă să conducă spre o nouă suspendare a preşedintelui.

Dar, în fond, ce este regimul semiprezidenţial? Dincolo de diversitatea regimurilor semiprezidenţiale, în principiu, trei caracteristici sunt specifice acestui tip de regim politic: preşedintele este ales prin vot direct de către alegători, deţine prerogative proprii, dar nu conduce guvernul, care răspunde însă în faţa parlamentului. Ca urmare, o serie de prerogative şi responsabilităţi sunt împărţite între şeful statului şi guvern. Din acest punct de vedere nu este nici un dubiu că România are un regim semiprezidenţial, doar că este unul atenuat, căci preşedintelui îi lipsesc câteva prerogative importante pentru a fi într-adevăr puternic instituţional (dizolvarea paramentului, demiterea guvernului şi convocarea referendumului legislativ).

Actuala majoritate şi, în special preşedintele PSD Liviu Dragnea, folosesc guvernul ca vârf de lance într-o confruntare care, dacă va reuşi, nu va duce doar la schimbarea regimului politic, ci şi a direcţiei pe care o urmează ţară. Semnele unei schimbări de direcţie se acumulează rapid, iar Curtea Constituţională nu va face decât să le dea un temei. De la recuzarea instituţiilor europene în privinţa aşa numitei reforme a justiţiei la schimbarea, într-un sens antieuropean, a conduitei în politica externă, de la încercarea de a controla politicile Băncii Naţionale la refuzul ministrului de justiţie de a recunoaşte caracterul obligatoriu al recomandărilor GRECO, continuând cu modificarea unor legi fundamentale în logica instituţională, precum cele privind organizarea Curţii de Conturi sau a Consiliului Concurenţei sau anunţul privind intenţia de modificare a legilor electorale, totul indică o strategie de preluare a controlului asupra societăţii. Dar momentul critic în întreaga această strategie, care îi va determina succesul sau eşecul, vizează izolarea instituţională sau înlăturarea preşedintelui.