Oponenţi, duşmani şi inamici

Triunghiul "de fier" al relaţiilor sociale bazate pe competiţie şi, inevitabil, conflict! Pe scurt, realitatea în care trăim. Domeniul politicii nu face excepţie. În orice sistem cu vocaţie democratică, instituţia opoziţiei, exis­tenţa şi manifestarea concretă, consistentă şi constantă a "opozantului" nu poate fi doar un accident, ci un element de construcţie sine qua non al arhitecturii de relaţii care face din exercţiul limitării reciproce a libertăţii de acţiune o formă sigură de control social, de evitare a derapajelor costisitoare, dacă nu chiar catastrofale, pentru comunitatea umană res­pectivă şi pentru sistemul ei de gestionare a treburilor publice. Opozantul poate fi perceput şi catalogat ca "răul din oglindă", dar este pe cît de necesar, pe atît de util! Opoziţia ne plasează în arealul confruntării bazate pe reguli valabile pentru toţi participanţii, care nu se schimbă arbitrar şi mai ales nu se schimbă în timpul "alergării"; un exerciţiu în care cei care nu respectă regulile sunt de drept descalificaţi, decăzuţi din orice drept asupra "trofeului" pus în joc.

Instituţia "duşmanului" şi cea a "inamicului" , dimpotrivă, fac parte dintr-o cu totul altă lume. Una în care competiţia a fost înlocuită de război; confruntarea pe bază de reguli care dau şanse egale tuturor competitorilor a lăsat locul confruntării bazate doar pe forţă, şiretenie, înşelăciune şi mai larg, pe orice mijloace directe sau indirecte care implică exercitarea forţei organizate asupra celuilalt. Duşmanul este opozantul care, de dragul "victoriei" la care aspiră, transformă competiţia în conflict; cel pentru care orice mijloc este bun, dacă duce la înfrîngerea sau debilitarea masivă a adversarului. Duşmanul este opozantul pentru care nu mai există decît calea războiului, iar războiul este nelimitat atît în timp, cît şi în ceea ce priveşte mijloacele cu care poate fi purtat. Duşmanul poate să-şi petreacă o bună parte din timp, să consume energie şi resurse, plănuind şi pregătind acţiunea de la care speră să obţină victoria. Cînd se hotărăşte să iasă în cîmpul acţiunii directe, să dea piept cu cel pe care doreşte atît de neapărat să-l elimine din competiţie, duşmanul devine inamic. Dialectica acestei subtile relaţii merită toată atenţia. Nu toţi duşmanii ne sunt inamici, cel puţin nu toţi în acelaşi timp, ba mai mult, dacă ne ştim duşmanii, ne putem alege inamicii, adică îi putem scoate din bîrlog în cîmpul deschis al confruntării pe aceia dintre ei pe care sperăm să-i putem înfrînge în bătălia directă şi decisivă. Geniul lui Napoleon nu are alt suport decît aplicarea practică, minuţios pregătită şi exactă a acestui principiu. Inamicul care se retrage de pe cîmpul de acţiune poate reveni la starea de duşman şi invers. Inamicul poate fi cunoscut şi caracterizat mult mai precis decît duşmanul, pentru că este obligat să acţioneze vizibil şi direct! De aceea, el este mai vulnerabil!

Politica ar trebui să fie definită şi să se manifeste exclusiv în teritoriul competiţiei. Toate ideologiile care fac oficiul de a farda democraţiile moderne încearcă să ne convingă că aşa stau lucrurile. În realitate, politica a făcut de mult saltul mortal în teritoriul războiului, cu care a ajuns să se confunde! Dacă războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, ce altceva ar putea fi politica decît continuarea războiului, cu alte mijloace?! Acest raţionament fals şi falsificator stă la baza politicii moderne. Din el se trag bolile din ce în ce mai grave ale politicii de astăzi. Politica refuză să opereze cu noţiunea de "duşman", dar face uz fără restricţii de cea de inamic. Ce sunt bătăliile pentru putere, cu sau fără pandant electoral, decît confruntarea cu "inamicul": cineva cîştigă, cineva este înfrînt, sau rezultatul este cvasi-nedecis! Refuzul politicii de a opera cu noţiunea de duşman este uşor de înţeles, în contextul în care, de cele mai multe ori, pentru a realiza majorităţile cerute de logica guvernării democraţiei reprezentative, schimbarea etichetelor, de la inamic la aliat şi viceversa, a devenit un instrument universal, ba chiar o necesitate de neocolit.

Consideraţiile teoretice sunt utile pentru a putea face loc unor observaţii practice, esenţiale pentru înţelegerea "logicii" care domină politica noastră, determinîndu-i precis şi inexorabil aria de precaritate a rezultatelor.

Prima observaţie se referă la apetenţa redusă, minimală, dacă nu chiar rejectarea cvasi-totală a statului de opozant-opoziţie. Boala aceasta se manifestă, într-o primă fază, prin reacţii drastice de iritare, ba chiar de exasperare. După care sunt puse în practică manevre de minimalizare, anexare sau anulare simbolic-rituală a posturii de opozant. Boala aceasta nu este cîtuşi de puţin o achiziţie recentă. Resurecţia atît de frecventă şi de puternică a totalitarismelor în istoria politică a României moderne îşi are aici una dintre cele mai adînci şi nestrămutate rădăcini. Perioada post-decembristă a politicii româneşti este un album complet şi viu colorat al tuturor manifestărilor acestei maladii. De la FSN şi pînă la formaţiunile politice actuale, nicăieri şi nicicînd ideea de opoziţie nu a fost la ea acasă, dimpotrivă a fost un spin în ochi pentru toţi politicienii şi formaţiunile politice ale Româ­niei. Dimpotrivă, apetenţa pentru a căuta şi "distruge" inamicii, cu orice preţ, cu orice mijloace, s-a manifestat cu atîta vehemenţă, încît a dus la pierzanie, rînd pe rînd, mai toate partidele şi formaţiunile politice. Cele care au supravieţuit, se poate uşor observa, sunt doar "rămăşite" ale unor operaţiuni succesive de extirpare masivă a opozanţilor! E adevărat, din cînd în cînd unii au fost recuperaţi, dar condiţia absolută a revenirii a fost întotdeauna lepădarea ritualică de satana ideilor opoziţioniste, în pronaosul primitor al unanimităţii "de voinţă şi simţiri" al partidului, urmat de adînca ploconire în faţa "tătucului" său binevoitor, omniscient şi omnipotent!

De aici rezultă fără echivoc două lucruri. Primul se referă la faptul că ceea ce vedeţi dumneavoastră cu ochiul liber pe scena noastră politică, avîntul excluderilor, al blamurilor şi al execuţiilor politice, la care "o anume parte a presei" participă plină de avînt şi direct interesată material, nu reprezintă cîtuşi de puţin un fenomen local, ori o boală de care suferă doar unii dintre politicieni. Nu, este un sindrom mult mai grav, de care suferă Politica modernităţii, vizibil şi uşor diagnosticabil în toate marile democraţii ale lumii. Al doilea aspect se referă la costurile sociale ale acestei aberaţii sistematice care se manifestă în cîmpul politicii. Problema care ne doare este că, la noi, costurile sunt dacă nu neapărat mult mai mari în valoare absolută, sigur sunt dramatic mai mari în valoare relativă, adică raportat la puţinul pe care-l avem! Altfel spus, la noi drumul către dezastru este întotdeauna mult mai drept şi mai scurt, iar de regulă, prăpastia în care cădem este mai adîncă şi mai abruptă.

Este posibil ca politica româneas­că să părăsească teritoriul războiului pentru a reveni în cel al competiţiei? Posibil este, dar din păcate, foarte puţin probabil!