România... dezvoltarea... strategia

Ar putea să pară un soi de autoreclamă! Aşa-i moda. Nu este cazul, aici! Iniţiativa foarte tinerei generaţii de jurnalişti ai ziarului "BURSA" de a antrena şi susţine o dezbatere publică pe temele dezvoltării ar fi strălucit şi fără "laudele" mele. Fie şi numai pentru că este atît de singulară în contextul subiectelor care ocupă astăzi, nu doar la noi, spaţiul comunicării mediatice şi mai larg, al celei publice. Nici pe departe, însă, singularitatea gestului şi a angajamentului pe care îl mărturiseşte, nu reprezintă meritul principal al evenimentului.

Apetitul pentru diagnostic, chiar dacă "bolnavului" nu-i place ceea ce aude, ba chiar "îl bagă în boale", eforturile de a străpunge uriaşul zid de inerţie şi platitudine care înconjoară de obicei asemenea reuniuni, ca şi apetenţa de a explora teritoriul soluţiilor inovative, abordabile practic, nu doar teoretic, reprezintă, cu adevărat, un remarcabil fapt social. Ca "martor" al unui segment de istorie a României marcat de lamentabilul eşec al unei alte "strategii de dezvoltare" şi ca "trestie gînditoare" dintr-un subţire snop, care a încercat să desţelenească unele cărări în teritoriul vast al problemelor dezvoltării, la începutul "erei post-decembriste", socot că a sosit momentul să le trec altora povara a ceea ce mie mi se pare, acum, "esenţa problemei". Poate să le fie de folos, poate, nu; ei trebuie să decidă.

Cîteva lucruri, mai întîi, despre capcana cuvintelor. Limba termenilor uzuali, de care ne folosim în comunicarea de zi cu zi, este un instrument minunat. Nu însă şi pentru gîndirea sistematică, potenţatoare a cercetării, capabilă de întemeiere conceptuală. Sintagma "Dezvoltarea României" în comunicarea naturală nu ridică probleme de înţelegere, probabil, nici măcar pentru un om dintr-un milion. În cîmpul analizei, ea este însă o construcţie atît de şubredă şi de înşelătoare, încît ar trebui imediat abandonată. "România" nu desemnează pur şi simplu tot ceea ce mişcă, "rîul, ramul", prin această parte de lume, adunată, ori mai degrabă răspîndită (!) în jurul Carpaţilor. Din perspectiva teoriei politice, ea desemnează un ansamblu de instituţii de guvernare, ţinute laolaltă de principii, reguli şi legi de funcţionare-relaţionare, pe care le numim cu un singur cuvînt "Stat". Dezvoltarea statului este problema noastră? Mai mult ca sigur, nu! Dacă avem o problemă majoră, strategică, atunci aceea este "dezvoltarea socială", a instituţiilor, a regulilor, a algoritmilor şi a soluţiilor care determină "inteligenţa socială", acea capacitate a unui ansamblu mare de oameni care interacţionează stabil şi complex de a înlătura/depăşi eficient (în termenii teoriei entropiei propusă de G. Roegen pentru social), obstacolele care încetinesc ori periclitează dezvoltarea. De ce, în ultimii două sute de ani, drumul dezvoltării este marcat, la noi, de atîtea sincope, de o încetineală care ne ţine mereu în periferia teritoriului de civilizaţie şi a istoriei din care facem parte? De ce încercările repetate de a accelera dezvoltarea socială din România au lăsat atît de greu urme durabile? De ce au eşuat atît de grav, chiar şi atunci cînd întregi generaţii au investit resurse şi energie la o scară capabilă, cu adevărat, să mute munţi? Ca să nu lungesc vorba, răspunsul pe care eu îl consider esenţial pentru a descurca toate aceste întrebări sună aşa: obstacolul cel mai important, cel mai perfid şi cel rezistent în calea dezvoltării sociale a României este chiar "România", adică instituţiile pe care le numim "Stat"!!!

A curs multă cerneală în perioada interbelică, dar şi mai apoi, pe tema "deficitelor istorice" ale dezvoltării socialului, la noi. De la tezele incompatibilităţii, inapetenţei, ori ale întîrzierilor fatidice ale istoriei noastre, pînă la teoriile energetiste ale "saltului", care ne trebuie şi de care suntem capabili, de la care a sunt cîte ceva chiar şi ideologia "dezvoltării socialiste"; de la Zeletin, la Madgearu şi de la "tezele naţional-comunismului de tip ceauşist", la încercările de a fundamenta neo-modernizarea României în ultimele două decenii, peste tot găseşti referiri la aceste malformaţii ale societăţii din România, care ne ţin departe de ţinta finală, sincronizarea istorică în spaţiul de civilizaţie occidentală. Au fost căutate şi cauze! Ba, religia ortodoxă, ba marile "foarfeci" ale relaţiilor economice pe axa centru-periferie, ba lipsa de cultură socială adecvată, ba inabilitatea, incapacitatea sau pur şi simplu frivolitatea "claselor politice". Cu excepţia absolut remarcabilă a lui Eminescu, aproape nimeni nu a mai pus degetul pe rana care sîngerează cel mai abundent, cea care produce cele mai mari scurgeri de energie vitală din corpul social al României: statul. Unealta versatilităţii "magice" cu ajutorul căreia mereu altă şi altă "clasă superpusă" a stors vlaga societăţii pentru scopul meschin al propriei îmbogăţiri şi al satisfacerii orgoliilor sale de parvenire. Iar preţul plătit de societate a fost mereu mai mare şi mai mare, fie că îl măsurăm în energie umană, resurse naturale sau oportunităţi istorice. Niciodată preţul acestor irosiri nu a fost prea mare, însă, pentru "aleşii" clasei superpuse, pentru simplul motiv că niciodată nu l-au plătit ei! În istoria multora dintre societăţile Europei se găsesc episoade în care "statul" declanşează, uneori cu extremă violenţă, un soi de război împotriva societăţii; de la reforma anglicană impusă de Henric al VIII-lea, la revoluţia franceză pentru a sfîrşi cu teroarea organizată şi exersată de stat în regimurile dictatoriale ale secolului XX, din Rusia lui Stalin şi din Germania lui Hitler. Totuşi, România este un caz special, pentru că aici, chiar dacă nici episoadele de violenţă masivă nu lipsesc, caracteristic este faptul că statul nu a încetat niciodată războiul său împotriva societăţii, pe care l-a dus cu mijloace mai puţin vizibile şi aproate tot timpul acoperite de "lege". Acesta este şi motivul pentru care "problemele de dezvoltare ale României" nu încep cu economia, cu formele şi mecanismele ei, cum mai cred şi astăzi mulţi dintre cei ce ară intelectual acest cîmp de probleme. Pentru România, ele încep cu "reinventarea statului". Cu scoaterea la iveală a faptului că, de la origini, pînă astăzi, statul numit România nu îşi îndeplineşte menirea "teoretică", aceea de coordonare a eforturilor de dezvoltare socială prin instrumentele politicii şi ale guvernării, prin obiective şi politici sociale. Deţinătorii puterii, în România, se ascund în faldurile acestui nobil şi important rol al statului de care, însă, nu se ocupă cîtuşi de puţin, pentru că nu au motive să le pese de el. Adevărata lor preocupare este folosirea statului, uzul şi abuzul autorităţii sale, exerciţiu prin care transformă resursele publice în averi personale, funcţiile de stat într-un panaj cu care îşi împăunează orgoliile şi o trambulină pentru a mai urca o treaptă a parvenirii. Lor le pasă doar de propriile interese, care încep cu "eternizarea la putere" şi se încheie cu etalarea privilegiilor asociate poziţiei ocupată în stat, respectiv a averilor adunate, la propriu, peste noapte.

Mai este capabilă societatea din România, schingiuită sistematic, sărăcită de resurse, supusă de generaţii de către propriul stat (deţinătorii puterii în stat), unui insidios proces de "sclavagizare" pe care nu puţini cetăţeni ai României de astăzi au ajuns să îl ia drept "normalitate", să producă altă bază normativă, radical diferită, pentru propriile sale instituţii de guvernare? Mai poate cineva astăzi să-i ia "statului" armele şi puterea de a face război împotriva propriei societăţi? Aceasta-i întrebarea!