România: mic tratat de rea folosire

Nu puţini oameni din ţara aceasta se întreabă, pe bună dreptate, de ce merg la noi treburile publice din rău în mai rău. Asta, în ciuda faptului că cei puşi să le aşeze la locul lor ne promit, fără să ostenească niciodată, că vor sta altfel. Ba, mai mult, se împăunează, zi de zi şi mai abitir tot la patru ani, cu bilanţuri care mai de care mai "luminoase", din care reiese că pînă şi Raiul ar ieşi şifonat din comparaţia cu realizările lor. În realitate, comparaţia adecvată nu este cu Raiul, ci cu Iadul, iar această "instituţie" are toate motivele să pălească de invidie, uitîndu-se la performanţele de organizare, întreţinere şi utilizare intensivă a Răului, atinse de administraţia din ţărişoara noastră dragă!

Cum stau lucrurile, am mai spus, dar nu strică să reamintim, nu de alta, dar cum suntem cu toţii luaţi de valurile vieţii şi purtaţi de grijile zilei de ieri, de azi şi de mîine, mai uităm! Lucrurile stau aşa: România se apropie cu paşi tot mai mari şi tot mai grăbiţi de situaţia unui stat eşuat! Adică un stat care nu-şi mai îndeplineşte deloc funcţiile pentru care a fost creat, ori care se căzneşte să le îndeplinească, dar nu poate atinge nici măcar nivelul standardelor minimale, iar acest proces distruge, risipeşte sau lasă vraişte o enormă cantitate de resurse şi oportunităţi sociale.

Statul numit România ar trebui să fie un promotor al dezvoltării sociale, stabile şi sustenabile; în fapt, el este cauza şi mecanismul principal care produc sărăcire şi prin care se irosesc cele mai multe dintre oportunităţile de dezvoltare create de diferite mecanisme interne sau internaţionale, cum ar fi, spre exemplu, apartenenţa la spaţiul Uniunii Europene.

Posesor de importante resurse naturale, de bunuri, valori şi instrumente economice capabile să creeze resurse noi, statul numit România ar trebui să fie cel puţin auto-sustenabil; el este în fapt cel mai mare creator de datorie publică, cel mai mare risipitor de fonduri publice, cheltuite fără nici un impact pozitiv asupra dezvoltării sau pur şi simplu prăduite de grupuri infracţionale, locale şi internaţionale, cu largul concurs al administraţiei de stat.

Statul numit România are obligaţia să contribuie la dezvoltarea potenţialului uman al societăţii care l-a creat şi să asigure condiţii ca acest potenţial, prin activităţi complexe, de la cele economice, la cele de înaltă creaţie ştiinţifică, artistică şi culturală, să producă efecte durabile în planul dezvoltării; de fapt, statul nostru contribuie direct şi masiv la distrugerea potenţialului uman. Statul numit România este direct responsabil de prăbuşirea zestrei educaţionale la nivelul societăţii, în mai puţin de două decenii, de deteriorarea gravă a stării de sănătate a populaţiei, de deteriorarea balanţelor demografice, de exodul unor importante segmente de populaţie activă către alte spaţii economico-sociale, europene şi extra-europene, de potenţarea unor factori sociali profund corozivi, pe termen lung, pentru potenţialul uman al ţării, cum sunt analfabetismul, abandonul şcolar, consumul juvenil de droguri, antrenarea prin formule de sclavie a tinerilor în reţele infracţionale etc. Dintr-o ţară care, la fiecare generaţie, a avut cel puţin două trei vîrfuri de creaţie ştiinţifică şi artistică, de nivel universal, România a ajuns ţara în care sfertodocţii cu diplome licenţiale şi doctorale, ajunşi "profesori", au creat după chipul şi asemănarea lor, o pletoră de micro-docţi, nano-docţi şi fento-docţi, care au năpădit administraţia statului!

Statul numit România nu îşi poate îndeplini, în acest moment şi nici într-un viitor previzibil, obligaţia de auto-apărare, după cum nu o mai îndeplineşte nici pe aceea de apărare a siguranţei publice şi a cetăţenilor. În materie de apărare, singura resursă cît de cît credibilă a rămas sprijinul extern, întărit de apartenenţa la sistemul colectiv de apărare al NATO, iar în planul siguranţei interne, suntem la nivelul ridicolului absolut, în care poliţia ne spune, prin campanii de publicitate gras plătite din banii noştri, că am face mai bine să nu deschidem uşa, chiar aşa oricui şi nici să nu mai ieşim din casă, cînd ne tună, ziua, ori noaptea, că o să dăm de dracu, ceea ce, se înţelege de la sine, nu poate fi vina poliţiei, ci doar a nechibzuinţei noastre!!! Am putea rîde în fiecare zi de gluma asta, proastă, dacă cheltuielile publice cu care trebuie să întreţinem acest uriaş aparat poliţienesc n-ar întrece, de cîteva ori, cheltuielile pentru învăţămînt şi sănătate. Şi asta încă n-ar fi cel mai rău, dacă nu am avea atîtea ilustrări, mai mult decît convingătoare, aproape zilnic, ale faptului că principalele reţele şi activităţi distrugătoare pentru societatea României, de la traficul de droguri, la corupţia economică şi de la traficul şi exploatarea în regim sclavagist a unor categorii de persoane, pînă la corupţia politică nu ar avea legături directe cu punctele nodale ale sistemului care ar trebui să asigure siguranţa publică în România.

Statul numit România are obligaţia de a proteja, conserva şi dezvolta patrimoniul cultural naţional, de la faptele de creaţie şi bunurile culturale, la creatorii de valori. Cu greu s-ar putea afla un capitol mai negru al aşa zisei tranziţii din România ultimilor două decenii şi jumătate, decît cel al politicilor anti-culturale promovate asiduu cu bună, cu rea şi fără de credinţă de statul numit România.

Cam asta este ceea ce face statul, după ce ne ia din buzunare mai mult de jumătate din venituri, prin tot felul de taxe şi impozite, justificate... nu-i aşa!!!... de nevoile stringente ale statului!!!! Nu-i acesta tabloul unui stat quasi-eşuat?

Era să mă grăbesc şi să zic şi eu... DA!

M-am răzgîndit! Nu-i un stat eşuat, este un stat care funcţionează, ba chiar performează pe alocuri, dar alte funcţii decît cele de care ar trebui să beneficiem noi, cetăţenii săi. Este un stat care funcţionează, cu resursele noastre, dar pentru interesele şi cîştigurile grase ale celor care ajung la butoanele sale de comandă. Este un stat pus să distrugă societatea României, pentru că aceasta este modalitatea primitivă, cea mai simplă, cea mai sigură şi imediată, de a realiza visurile de mărire şi chiar mărirea celor care ocupă cele mai importante funcţii în administraţia statului. Cu siguranţă, nu este un stat eşuat, ci unul care funcţionează din ce în ce mai bine! Binele lor şi Răul nostru, absolut!