Uriaşul cu cap de lut

Expresia consacrată de discursul politic maoist este "uriaşul cu picioa­re de lut" şi se referea la URSS, marea putere comunistă cu care China se angajase în­tr-o competiţie ideologică acerbă, imediat după încheierea răz­boiului din Coreea. Sintagma se referea la faptul că hipertrofiata suprastructură militară, de represiune şi control politic al URSS, care se hrănea din ce în ce mai copios pe seama unui sistem de producţie fatalmente condamnat la ineficienţă prin risipă, management defectuos, întîrziere tehnologică şi cronică subdezvoltare a capitalului uman. Chiar dacă sumar exprimat şi inspirat mai degrabă de raţiuni ideologice, Istoria a validat diagnosticul pus cîndva de Mao.

Europa unită sub stindardul UE prezintă astăzi un ciudat sindrom: seamănă tot mai mult cu un uriaş cu cap de lut. Într-un interval relativ scurt, aproape jumătate de secol, Europa a creat un sistem economic performant, extins încet încet aproape pe întregul continent, omogen din perspectiva regulilor fundamentale ale concurenţei, circulaţiei libere a capitalurilor, a forţei de muncă, a serviciilor şi mărfurilor. Un sistem capabil de inovaţie tehnologică de vîrf şi de fructificarea ei în dezvoltarea economică. Aşa se face că acum, în plină criză, chiar dacă nu este scutită de efectele majore ale acesteia, Europa dă semne clare că are resurse manageriale, de inovaţie şi de capital pentru a evita cel mai rău scenariu şi a-şi asigura o "aterizare controlată", chiar dacă plină de comoţie. Ciudăţenia constă în faptul că pe această ţesătură de instituţii şi activităţi economice solidă şi performantă, Europa a aşezat o "clasă superpusă", ca să folosim sintagma eminesciană, care a secretat un spaţiu instituţional supra-dimensionat şi ineficient, destinat să servească doar intereselor sale şi prea puţin să realizeze funcţiile manageriale pe care se presupune că le avea de îndeplinit.

Clasa superpusă europeană este formată din două "familii": una care gestionează puterea folosindu-se de sistemele instituţionale ale statelor, şi una care şi-a făcut o sursă de putere din ocuparea birourilor, culoarelor şi spaţiilor sociale generoase ale instituţiilor europene. Niciuna dintre cele două capete ale "monstrului" care decide cursul politic al Europei nu mai dă semne că ar gîndi sistematic, cu proiect şi aplicat asupra problemelor prezente, ori asupra viitorului continentului.

Agenda politică a Europei are doar cîteva probleme cu adevărat importante, corelate între ele: relaţia trans-atlantică; relaţia cu Rusia, relaţiile cu centrele emergente de putere din reţeaua globală a relaţiilor internaţionale şi asigurarea/promovarea propriului statut de putere şi influenţă în această reţea globală.

În relaţia cu Rusia, capul de lut al Europei nu a putut formula pînă acum nicio strategie coerentă, în schimb s-a lins pe bot de fiecare dată cînd marele "partener" de la răsărit i-a aruncat cîte o ciosvîrtă şi a chelălăit umil cînd "ursul de la răsărit" i-a altoit cîte o scatoalcă peste ceafă, ca să se ştie cine este şeful şi cine dictează regulile jocului. Politica energetică a Europei şi eşecul ei catastrofal este cartea în care se pot citi toate acestea, cu toate amănuntele şi nuanţele necesare unei frumoase naraţiuni balzaciene.

Relaţia trans-atlantică, Europa a tratat-o în ultimele două decenii, ca un soi de hîrjoneală, cînd mai veselă şi zgolbie, cînd mai aspră şi întunecată, după cum au dictat umorile diferiţilor lideri europeni, care au avut ambiţia să se pozeze "în opoziţie" sau "la toartă" cu Washingtonul.

În raport cu China, India şi alte state pretendente la un statut de putere emergentă în sistem, Europa a fost în cel mai bun caz inertă, diferite state europene intrînd în competiţie - Germania şi Franţa în special - pentru exporturile şi contractele care le asigurau un minim de portanţă economică.

Cît despre creşterea puterii de influenţare şi de decizie asupra evoluţiilor din sistemul internaţional global, Europa se amăgeşte cu pozele diferitelor G-uri, la care participă din inerţie istorică, pentru că ea le-a înfiinţat. În rest, aceste reuniuni au devenit doar forme supra-realiste de balet diplomatic, golite de mult de orice conţinut decizional cu impact major asupra lumii.

Chiar dacă simetriile şi anti-simetriile nu dau soluţiile de interpretare cele mai nuanţate, sunt tentat să cred că, aşa cum "uriaşul cu picioare de lut" s-a prăbuşit sub greutatea propriei neputinţe, nici "uriaşul cu cap de lut" nu are, nici el, şanse mai bune de supravieţuire. Poate se hotărăşte cineva, pînă la urmă, să-i pună pe umeri un cap gînditor.